Django Unchained (2012) -Tarantino ne (re)trezeste curiozitatea. Django, you silver tongued devil.

Nota: 8.5/10

Gentlemen, you had my curiousity. But now, you have my attention. (Calvin Candie)

Sa vezi un nou film marca Tarantino este ca reintalnirea cu un prieten drag. Ok, un prieten drag, nebun dar adorabil. Asa e si Quetin Tarantino: a beautiful ‘basterd’. 

L-am descoperit pe Tarantino in frageda copilarie cand ne-a servit scurt: Reservoir Dogs, Pulp Fiction si Natural Born Killers (scenariu). Cu Natural Born Killers m-a sedus si de atunci il astept pe Tarantino sa vina cu un film nou cu zambetul pe buze. In creierii diminetii cand mai toata lumea se intoarce de pe o parte pe alta in somn si gandul unei noi zile de munca ce le apasa constiinta, eu si cafeaua vedeam cum Tarantino lua Globul de Aur pentru cel mai bun scenariu. Django Unchained este ultima creatie ce a rupt gura targului. Tarantino este fan in primul rand si adora sa faca ceva ce-i place, ce-i incanta ochiul si mintea. S-a vorbit despre tribut catre spaghetti western, este tribut, este viziunea lui Tarantino atat asupra genului cat si a sclaviei. In 2012 Lincoln a rasarit de doua ori pe ecran, odata fiind strabunicul lui Buffy Spaima Vampirilor si a doua oara fiind intruchipat de Daniel “Give me the Oscar” Day Lewis, la inceput de 2013 pe plaiurile mioritice vine Django, cu tot cu R rating, interzis minorilor sub 18 ani, cu un C.Waltz pe post de Doctor King Shultz – un Glob de Aur la centura, un DiCaprio you love to hate pe post de Monsieur Candie si cateva guest stars printre care si Quentin. Pour les connaisseurs, apare si the original Django, Franco Nero. Cand vine vorba despre filmele lui Tarantino ori iti plac ori nu iti plac, linie de mijloc nu gasesti. Da, Django este al naibii de lung, parca a vrut Tarantino sa se ia in piept cu James Cameron sa vada cine e in stare sa faca un film lung si cu succes la public si critica. Tarantino si dream team-ul Waltz, Foxx si DiCaprio nu dezamagesc pentru ca inainte de toate, inainte de a pune criticii si studiourile in fata Tarantino este un fan al povestilor faine si nu-i este frica sa intre in subiecte sensibile cu sabia sau mitraliera. Django, you black son of a bitch!

Ce avem noi aici?

Django (Foxx) ajunge sa faca echipa cu Doctor Shultz (C. Waltz) un dentist ce a schimbat freza – cu toate ca ar fi dat niste scene antologice si foarte sangeroasa care sa ne faca sa nu mai intram la dentisti cate zile vom avea – cu pistolul si e bounty hunter. Django detine informatii despre o banda de ucigasi, fratii Brittle si cei doi pornesc pe un drum neortodox, un negru liber calare intr-o lume unde aceasta imagine este sora cu Apocalipsa. Django al nostru, iute la manie are si el un off, iubirea vietii lui Broomhilda a fost vanduta, actualmente rezidanta pe plantatia Candieland. Da, Broomhilda, pentru ca Tarantino este subtil desi multi vad mai intai valurile de sange si creierii improscati pe tot tapseanul. Cand sclavia era in toi se purtau numele de sclavi cu rezonanta desi stapanii lor nu erau de cele mai multe ori dusi pe la scoala. Broomhilda, negresa cu nume jumatate matura jumatate regina, vorbitoare de germana. Prin periplul cultural artistic, intalnim actori ca Don Johnson pe post de leader a la KKK, James Remar bandit de care ne vom desparti repede in film, Franco Nero cu un nume al naibii de interesant – Amerigo Vessepi – ce rimeaza cu Amerigo Vespucci, navigatorul al carui nume a fost transformat in America. Pentru ca Tarantino adora micile detalii de mare efect.

La capitolul muzica, Tarantino ofera un tribut maestrilor Ennio Morricone si Luis Bacalov si presara prin suvoiul de gloante si cateva piese rap. Pe langa faptul ca Tarantino are o cultura cinematografica sanatoasa mai are si o predilectie de a alege piese pentru soundtrack-ul filmelor in ton cu povestea, mood-ul si personajele. Pentru ca Tarantino nu lasa nimic la voia sortii. Cand filmeaza, Tarantino alege pentru Django cadre largi, vezi muntii cu zapada pe piscuri, campiile, calaretii KKK style venind navala, plantatiile in toata frumusetea si grotescul vremurilor. Sangele curge valuri, pleiada de oase rupte, nasuri si capete sparte apar la tot pasul dar daca stam si ne gandim un pic exact la asta ne asteptam din partea lui Tarantino si ceva in plus. Acel ceva este impletirea dintre umor, ironie si poveste. Tarantino nu face un film de dragul Academiei, luand subiecte sensibile si punand in scena o poveste menita sa stoarca lacrimi si sa impresioneze critica. Tarantino impresioneaza fiind sincer atat cu el cat si cu publicul. Vrem violenta? Ne da violenta. Vrem injuraturi, sarcasm, ironie, personaje negative, anti eroi si cadavre? Le avem. Vrem sa avem un tribut fata de filmele de odinioara? No problem. Tarantino nu-i un mester carpaci ce-l aduci sa-ti faca un film pe gustul tuturor, Tarantino are fani si are priza la public. S-a vorbit despre ce aduce Tarantino nou, daca este regizorul momentului. Tarantino va ramane Tarantino. Omul bucuros ca face ceea ce-i place. Nu ma credeti? Uitati-va la cameo-ul sau in Django. Nu multi regizor au chef de asa ceva. I-as reprosa lui Tarantino ca a facut un film prea lung dar constructia povestii presarata cu momente de respiro, cameos si tot tacamul merita cele 165 de minute.

Kerry Washington pe post de Broomhilda m-a lasat rece dar Monsieur Candie a primit toata atentia cuvenita impreuna cu anexa Stephen (Samuel L.Jackson). N-am fost fana lui DiCaprio nici la Titanic nici la Romeo si Julieta, mi-a atras atentia cand a jucat dublu rol in Omul cu Masca de Fier si m-a convins in Aviatorul. Acum in Django DiCaprio s-a hotarat sa arate ca poate sa fie o jigodie ordinara ca personaj si sa joace superb rolul lui Monsieru Candie, cel ce n-are cunostiinte de franceza dar sta bine la capitolul sadism. Intre Waltz si DiCaprio parca uit de Jamie Foxx, au cei doi talentul sa ia fata celorlalti actori la fiecare scena. Secventa din timpul cinei dintre Candie, Shultz si Stephen este antologica.

A devenit Tarantino comercial? A inceput sa ofere filme pe banda rulanta doar de dragul de a da natiunii violenta pe saturate? Sau nu prindem ironia din spatele filmelor lui Tarantino? Omului ii place sa se joace dar nu-i prost deloc. In Django apare o scena cu membrii KKK  like  facand tam tam ca nu vad bine prin glujile din dotare.  Ironie marca Tarantino facuta cu cap.

Ce spune critica?

Criticilor de film se vede treaba ca le place Django. Pe IMDb: 8.7/10. Pe Rotten Tomatoes: certified freshness de 89%, rating de 8/10 din partea criticilor. Pe Metacritic: 81/100.

Roger Ebert isi incheie cronica la Django Unchained scriind:

What Tarantino has is an appreciation for gut-level exploitation film appeal, combined with an artist’s desire to transform that gut element with something higher, better, more daring. His films challenge taboos in our society in the most direct possible way, and at the same time add an element of parody or satire.

5 nominalizari la Oscar, 5 la premiile BAFTA, 2 Globuri de Aur unul la Tarantino si altul la Waltz. Felicitari Monsieur Tarantino, you beautiful basterd