Trance (2013) – Pretul amintirilor

Nota: 7.5/10

I was really good, but not good enough. And not good enough really isn’t very good. (Simon)

Ne era dor de Danny Boyle mai ales dupa desfasurarea de forte de anul trecut cu ocazia Jocurilor Olimpice.  Ce ne ofera anul acesta? Un thriller psihologic, stilizat si foarte bine montat. 

Lasand la o parte povestea, Trance iti da impresia ca s-ar fi descurcat fara dialog, coloana sonora fiind foarte bine aleasa si utilizata de-a lungul filmului. Complimentele ii revin lui Rick Smith, partener de cursa lunga a lui Boyle – lui trebuie sa-i multumim si pentru selectia muzicala din cadrul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra. In Trance avem o poveste incalcita despre puterea de seductie a unei femei capabile sa joace pe degete o ceata de barbati duri si fara scrupule. La inceput suntem sedusi crezand ca o sa primim o depanare a pataniei lui Simon ( James McAvoy) dar constatam pe masura ce actiunea avanseaza ca ne inselam amarnic. Montajul alert combinat cu rasturnarile de situatie furnizeaza doza de adrenalina ce ne tine lipiti de ecran, jocul actorilor completeaza acest dans iar Danny Boyle dirijeaza si ne ghideaza pe un drum intortocheat noi ramanand incapabili sa ne dam seama cine castiga, cine pierde, cine a inselat pe cine, cine este maestrul papusar si cine sunt victimele.

Ce avem noi aici?

Simon (James McAvoy) lucreaza la o galerie de arta si ne spune din capul locului ca regula de aur in aceasta meserie este sa nu o faci pe eroul. Nicio panza  nu este mai presus de viata celui ce are grija de aceste opere. Simon are in schimb un plan impreuna cu o echipa de soc si Franck (Vincent Cassel) pe post de sef. Operatiunea parea simpla. Simon scotea tabloul ‘Vrajitoarele in aer’ de Goya din sala de licitii, Franck il intercepta si pleca cu tabloul. Simon nu are incredere in Franck si se alege cu o lovitura puternica la cap ce-i cauzeaza pierderea memoriei si incapacitatea de a spune unde a ascuns tabloul. Din capul locului aveam de-a face cu cea mai prost organizata operatiune de furt din cate am vazut in ultima vreme pe ecrane. Atunci cand complici lucrurile rezultatul favorabil va fi din ce in ce mai indepartat. In schema alambicata intervine hipnoterapeutul Elizabeth Lamb (Rosario Dawson), o femeie ce intoarce sortii in favoarea ei. Din clipa in care Simon intra pe usa cabinetului si pana la finalul filmului ne intrebam constant cine conduce pe cine si cine este cel care va ramane pana la urma cu tabloul.

Boyle jongleaza cu personajele sale. Toti sunt duplicitari, de la Simon, un dependent de jocuri de noroc, aterizant in afacere pentru a-si amortiza datoria ce o are fata de Franck, inclusiv gasca de pungasi condusa de Franck nu este un nucleu stabil, fiind gata sa se dezmembreze si sa elimine veriga slaba cu prima ocazie. Acest jaf ratat ofera terenul propice pentru all Hell to break lose.  Elizabeth Lamb, o femme fatale ce se foloseste de tehnicile hipnozei devine elementul perturbator in ecuatie. Pe succesul terapiei condusa de aceasta, Franck se bazeaza pentru a pune mana pe tabloul. Simon refuza sa coopereze pentru ca nu are incredere in Franck dar de fapt absolut nimeni nu are incredere in nimeni iar senzatia ca toti sunt fie cobai fie pacienti fie papusari iar noi ca spectatori ne pierdem in dansul coregrafiat de Danny Boyle.

Elizabeth Lamb renunta fara sa clipeasca la deontologia profesiei. In fond incepe sa colaboreze cu 4 gangsteri care au abordat tortura pe post de tactica de recuperare a bunului pierdut. Simon nu este o victima desi inceputul il plaseaza in aceasta categorie. Amintirile sale sunt scumpe si cauzeaza mai mult suferinta decat bine.

Triunghiul Dawson-McAvoy-Cassel ne tine in priza pana la final. McAvoy mizeaza din nou pe sarmul de pustan scolit ce ascunde un suflet gaunos si mai mult intuneric decat pletele lui Rosario, Cassel demonstreaza ca oricate roluri pe filiera villain i se vor oferi tot va scoate din ele un personaj complex, departe de o caricatura de hot pervers si jelos iar Rosario Dawson probabil face rolul cel mai bun din cariera, vocea calma, hipnotica iti patrunze in minte pana in clipa cand nu mai stii ce este adevarat si ce este o minciuna. Geniul lui Boyle, tehnica montajului si muzica utilizata pe parcursul acestui film te acapareaza. Pana la urma Danny Boyle a vrut sa faca un film personal si l-a abordat asa cum a dorit, intortocheat si editat cu migala, daca i se poate reprosa ceva este senzatia ca te aflii intr-un spectacol de opera de aproape 2 ore. Multi regizori ajung sa scoate filme pe banda unde produsul pare un clip video ce nu se mai termina, Danny Boyle in schimb ofera muzica, spectacol, trauma si intorsaturi de situatii, impanate cu un soundtrack din care desluisim acordurile: Chanson d’amour si emblematicul Here it comes.

Trance ne pune in fata cu pretul amintirilor si dorinta de a uita anumite lucruri, de a le  lasa pierdute in strafunderile subconstientului. Totul are un pret, chiar si uitarea iar Danny Boyle ne arunca intr-un joc complicat al aducerii aminte si uitarii din care iesim intrebandu-ne daca a meritat tot acest efort.  Adevarul trebuie asumat iar uitarea trebuie sa fie dusa pana la capat ireprosabil. Trance merita vazut pentru ca este o rarite pe ecrane in clipa de fata, un film mic cu o ipoteza de lucru mareata. Totul are un pret in viata, inclusiv uitarea.

Ce spune critica?

Trance s-a bucurat de cronici favorabile. Pe IMDb gasim o note de 7,3/10. Rotten Tomatoes afiseaza o medie de 6.5/10 si o prospetime de 68% in timp ce Metacritic publica un metascore de 60/100.

Oliver Lyttelton, The Playlist:

The film’s not merely content with being a twisty psycho-thriller. Boyle and Hodge expertly tweak and tinker with your sympathies, and the characters you initially peg as heroes and villains may not be in the same place by the time things wrap up.

Joe Neumaier, New York Daily News:

A frisky, feisty heist flick with brains and charisma, the movie may make a few errors, but they’re forgotten in the blink of an eye thanks to all the twists, turns and close shaves.

David Ehrlich, Film.com:

A shapelessly propulsive mess of pop psychology and poor drama.