Wimbledon (2004) – Lectia britanica in materie de tenis si dragoste

Nota: 7/10

DVD/BluRay: Amazon.co.uk

“Well, that’s me. British Davis Cup, long time ago. Two singles titles, even longer ago. Presently ranked 119th in the world. Sport is cruel. I know it doesn’t sound too bad: four million tennis players in the world and I’m the 119th, but what that really means is this: 118 guys out there are faster, stronger, better and younger… and it gets you thinking. These young guys: where do they get the energy, the focus? No fear. The one thing you can’t have is fear, and for the first time in my life, I’m afraid. Not of losing. I’m not even afraid of the kid. I’m afraid of what happens if that ball keeps going by me. What happens than?” (Peter Colt)

A golden oldie revizitat saptamana trecuta. In cautarea unei comedii romantice am redescoperit ‘‘Wimbledon”. Adica Jarvis meets Marie Antoinette. Adica Paul Bettany si Kirsten Dunst intr-o comedie british desteapta, cu actori foarte buni si a good time feeling ce te tine pe scaun/canapea/podea fara sa te faca sa privesti spre ceas din sfert in sfert de ora pentru a vedea cat mai dureaza martiriul – in caz ca vezi filmul cu cineva (consoarta, mama, prietena). Nu-i  un chick flick caci povestea este spusa din punctul de vedere al tipului, Peter Colt (Bettany) tenisman la final de cariera ce prinde ultimul val iar Kristen Dunst cu care am o relatie love/hate in functie de filme, minune, imi place mult aici. Umor si tenis din 2004 – am avut un moment cand ascultam repliciile email vs telefoane si rememoram frumoasele zile ale facultatii cand am vazut prima oara acest film. In tara inca nu am depistat un site/magazin ce are filmul pe DVD/BluRay dar pe Amazon UK este o oferta buna. Acestea fiind zise, La multi ani 2013 si sa ne apucam de filme.

Ce avem noi aici?

Peter Colt, candva o tanara speranta a tenisului englezesc bate spre retragere si participa la ultimul Wimbledon din cariera. Peter este si nu este impacat cu retragerea sa din tenis iar minunea ce poate sa-l readuca in forma si sa-i ofere ambitia de a se retrage with honors vine odata cu intalnirea cu Lizzy Bradbury (Dunst) o noua stea a tenisului feminin. Un fel de Ilie Nastase feminin, talentata, ambitioasa si cu un tata dedicat sa-i supravegheze succesul si viata (Sam Neill). Wimbledon este genul de film ce-l vedem acum si zambim recunoscand staruri ce in ultimii ani au cunoscut consacrarea – McAvoy, Nikolaj Coster-Waldau – partenerul de tenis al lui Colt ce-l stim din Game of Thrones, Jon Favreau cand la carma francizei Iron Man (1&2) cand actor ( il vom vedea in The Wolf of Wall Street in acest an). Ce face din Wimbledon un film bun este dialogul si povestea – avem chimie intre personaje si Dunst spre bucuria mea  da bine pe ecran alaturi de Bettany. Avem si un substrat emotional in povestea lui Peter si Lizzy. Peter, the underdog, gata sa renunte la tenis si inspaimantat  atat de posibilitatea infrangerii cat si de posibilitatea victoriei; Lizzy, tanara speranta cu atitudine ce se afirma in tenis, o tipa ce stie mai bine decat Colt cum sa-ti mentii starea de spirit si calmul inainte, in timpul si dupa un meci. Aici este tot farmecul filmului. Intram in culiselele tenisului. Il vedem la televizor, citim dar nu sunt multe filmele despre tenis. Ei bine, incercati Wimbledon s-ar putea sa va ramana in minte mult timp dupa ce filmul s-a terminat.

Dialogul interior al lui Peter este genial, in fond si la urma urmei orice film unde am parte de un personaj ce incepe sa vorbeasca catre spectator, zicand despre sine si de bine si de rau si de sictir si de voie buna nu are de ce sa strice atata timp cat nu abuzeaza de poveste si de durata filmului. La Peter este dozat cat sa apucam sa-l vedem pe erou trecand prin toate starile posibile: agonie si extaz, frustrare, exaltare. Prefer oricand un personaj ce spune despre sine ca-i un dobitoc dar se dovedeste ca-i genial fata de un personaj ce ma tine intr-un periplu existential fara un rezultat concret. Wimbledon vine pe valul filmelor englezesti despre dragoste si sport – vezi Bend it like Beckham – si reuseste sa nu fie o poveste atat de zaharisita incat sa te faca sa fugi spre bucatarie si sa dai pe gat o cafea neagra fara zahar ca sa-ti revii. Te binedispune, nu te pune sa faci un efort intelectual deosebit iar pentru o dupa-amiaza in familie sau in miez de noapte pica perfect. Paul Bettany sa faca bine si atunci cand nu e vocea lui Jarvis sa mai faca cate un film, talent are, arata bine, use those assets dude

Mai avem si muzica buna David Craig cu This year’s love, Sugarbabes – Caught in the moment si in caz ca va suna tare familiar Craig Armstrong cu ‘Ball’ ( OST-ul din Plunkett si MacLeane, melodie ce a aparut si in Wall Street 2, da bine melodia la momente intense ). Sa recapitulam: muzica buna, dialogul destept, poveste romantica dar sufiecient de bine potrivita cat sa nu ai nevoie de espresso ca sa tai din excesul de zahar, actori buni, amintiri din 2004, tenis, Londra si pentru cei ce habar n-au de tenis – saru’mana mama ca mi-ai explicat regulamentul sa pricep si eu de ce naiba nu s-a considerat punct in secventa din ultimele 10 minute – nu-i nicio problema filmul e facut sa intelegem tenisul cat nu sa ne scarpinam dupa ceafa nedumeriti de ce se petrece pe teren.

Filmul lui Loncraine se axeaza in principal pe povestea de dragoste dintre Lizzy si Peter iar restul personajelor graviteaza in jurul celor doi, fie ca sunt parinti, frati, prieteni , adversari sau agenti. Austin Nichols pe post de adversar nu ofera prea mult, replici clasice si atitudine dar filmul mizeaza oricum pe chimia dintre Bettany si Dunst. Un plus si pentru montajul secventelor din timpul partidelor de tenis iar schimbul de replici dintre protagonisti ofera o monstra superba de umor britanic si american.

Ce spune critica?

Film usurel ce nu plictiseste audienta, cu cronici mixte si note medii. IMDb ofera 6.3/10, Rotten Tomatoes: 5.9/10 si o prospetime de 61%. Metacritic: 59/100.

Roger Ebert conchide:

What I mostly liked was the warmth between the two leads. Lizzie and Peter like each other, and because they share the same profession they have more to talk about then their feelings. We get a sense for what it’s like to be all alone on a court with everything depending on you and no possible excuses. This is not a great movie, and you will be able to live quite happily without seeing it, but what it does, it does with a certain welcome warmth.

”Wimbledon” ofera o comedie romantica british cu replici bune, chimie intre personaje si nu in ultimul rand,o incursiune in viata de pe si dincolo de terenul de tenis. Observi starea ce o au ce-i ce lupta meci de meci, cu frustrari, temeri, singuratate si lupta pentru fiecare punct. O alternativa binevenita la povesti de dragoste ce se nasc in filme in timpul competitiilor sportive.