Star Trek Into Darkness (2013) – Bold but not perfect

Nota: 8/10

There’s greatness in you. But there’s not an ounce of humility. You think that you can’t make mistakes, but there’s gonna come a moment when you realize you’re wrong about that. And you’re gonna get yourself and everyone under your command killed. (Christopher Pike)

In 2009  J.J.Abrams resuscita franciza creata de Gene Roddenberry. In 2013, acelasi J.J.Abrams demonstreaza ca expresia thunder doesn’t strike twice nu i se aplica. 

Star Trek Into Darkness este finisat pana la ultimul detaliu pentru a fi unul din filmele de succes ale acestui an. Efecte speciale, un villain pe masura – and he’s British too -, intriga, personaje noi, personaje mai vechi, revelatii si un tribut adus trecutului.  Cand vine vorba sa impaci fanii hardcore, devotati seriei si noi venitii atrasi de ce au vazut in primul film cu Chris Pine pe post de Captain Kirk, drumul va fi dificil. Nu reusesti sa fii la fel de creativ ca prima oara si cand mergi pe ideea unui succes de casa garantat, imaginatia si riscurile vor lasa locul unei lucrari executate perfect dar lipsita de emotii si de stangaciile ce dau savoare. Poti sa faci compromisuri, sa te abati de la planul initial, sa te dai de trei ori peste incarcand sa impaci pe toata lumea si distrugand proiectul. Ce vedem noi aici este o tema bine invatata si reprodusa cat mai fidel. Umanitate versus robotizare. Razbunare versus dreptate. In mijlocul actiunii avem dezvoltarea lui Kirk ca personaj. Acest capitan aterizat in Flota, iute de manie, arogant, predispus la tehnica ‘shoot first ask questions later’ are potential dar nu a invatat inca lectia umilintei. Iar lectia umilintei pentru cineva in pozitia lui este cea mai dura lectia pe care si-o poate insusi.

Ce avem noi aici?

Capitanul James Tiberius Kirk (Chris Pine), Spock (Zachary Quinto), Uhura ( Zoe Saldana), ‘Bones’ McCoy ( Karl Urban), Chehov ( Anton Yelchin), Hikaru Sulu (John Cho) si Scotty (Simon Pegg) au parte de noi aventuri riscante. Kirk este inca necopt la minte pentru o functie plina de responsabilitati precum cea de capitan iar insubordonarea pentru acesta este cuvantul de ordine pentru orice intreprinde. Daca ar risca el pe propria piele, toate bune si frumoase, problemele apar cand soarta echipajului atarna de un fir foarte subtire atunci cand aroganta ia controlul asupra actiunilor bunului capitan. Dupa o astfel de misiune, Kirk primeste o mustruluiala  iar amiralul si mentorul sau, Pike ( Bruce Greenwood) incearca inca odata sa-i bage mintile in cap lui Kirk. Pike este the father figure atat in primul film cat si acum, in al doilea film. Kirk in schimb reuseste sa te convinga in prima jumatate a filmului ca nu este si nu va fi capabil vreodata sa fie un capitan de nava bun. Este impulsiv, cheeky si atunci cand se lasa dominat de emotii pune pericol viata echipajului sau. Macar Spock isi face datoria si preia stafeta de la Pike atunci cand Kirk trebuie adus cu picioarele pe pamant. Adusul cu picioarele pe pamant nu este cea mai placuta experienta in viata dar pentru acest personaj este singura metoda ce poate functiona.

In ecuatie intra si Benedict Cumberbatch. Cine nu stie cine este Cumberbatch AXN-ul inca difuzeaza mini seria BBC, Sherlock ( sau cautati pe Tumblr, o sa aflati imediat cine este si cu ce se indeletniceste).  John Harrison, personajul lui Cumberbatch, misterios, cu voce baritonala ce lasa clar sa se inteleaga ce intentii are respectivul, este executat bine dar Cumberbatch fie a descoperit recent ca are vocatie pentru ceea ce se numeste type casting pe roluri negative – nu-i chiar un capat de tara in prezent – fie s-a lasat luat de val. Replicile si le spune cu aplomb, pentru fanii si fanele actorului, acest rol va fi un deliciu, pentru cei ce-l descopera acum, da, alt britanic, da este pe val si chiar merita lucrul acesta, are talent si o experienta sanatoase in spate. Cu toate acestea sunt momente cand Benedict parca iti face cu ochiul dincolo de ecran, exagerand – poate intentionat – maniera in care isi executa partitura.

Poate este o moda, poate altceva nu merge mai bine decat sa pui personajul negativ sau presupus negativ intr-o cusca cu geam de sticla, poate da bine sa filmezi aroganta si zeflemeaua de pe chip atunci cand respectivul prizonier este escortat spre celula de detentie de un alai de garzi/soldati. Imaginile acestea cu Harrison au debutat din trailer, au facut cariera pe internet si retele de socializare, comparand in momentul de fata alte scene antologice similare ( Loki in The Avengers, Hannibal in Tacerea Mieilor, Magneto in X-Men,  Emma Frost in X-Men First Class, Silva in Skyfall ) cu prezenta in spatele unui geam de sticla a celui presupus a fi the main villain. Rabdarea spectatorilor poate sa fie exploata mult si bine dar e cazul sa se caute si alte metode de interogatoriu/prezentare a personajelor negative pentru ca s-a creat un tipar pentru astfel de scene chit ca sunt realizate si interpretate ireprosabil.

Star Trek Into Darkness urmareste triourile Kirk-Spock-Uhura si Kirk-Spock-Harrison, totul pentru a sublima prietenia ce s-a format intre Kirk si Spock, pentru a-l umaniza pe Spock dar pastrandu-i sufletul si pornirile de Vulcan si educa pe Kirk in speranta ca va invata ce inseamna cu adevarat sa fi un capitan. Faptul ca toata actiunea se invarte in jurul maturizarii lui Kirk  nu deranjeaza prea tare dar afecteaza maniera in care sunt utilizate celelalte personaje, unele nou venite cum este cazul doctorului Carol Marcus ( Alice Eve). Se gaseste cate ceva pentru fiecare ca sa nu se creeze impresia de personaje de decor dar intr-un film spre diferenta de un serial este greu sa oferi atat personajelor principale cat si celor secundare suficient timp pe ecran cat sa beneficieze de o evolutie favorabila. Macar se incearca iar J.J. Abrams are cate ceva pentru fiecare cat sa fie toata lumea multumita.

Totul este incununat cu un tribut adus trecutului. Tehnica omagiului pe final de film menit sa demonstreze ca realizatorii au tinut cont de seria originala si vor sa integreze cat se poate din spiritul sau in noua franciza. Gestul este frumos si aduce puncte in plus din partea fanilor ce vor aprecia aceste mici gesturi de bunavointa. Star Trek Into Darkness s-a lansat in marile capitale si este intens promovat, au aparut deja destule cronici si detalii amanuntite despre intriga acestui film. Recomandarea mea este urmatoarea: daca vreti sa va simtiti bine si sa apreciati acest film la adevarata valoare, nu cititi cronicile publicate ce ofera spoilers, nu intrati pe wikipedia, vedeti filmul si bucurati-va de starea indusa. Nu este spoiler dar sunt curioasa ce cauta Cynthia Addai-Robinson in acest film. Pentru cei ce nu stiu despre cine este vorba, aceasta actrita este cunoscuta pentru rolul Naeviei din serialul Spartacus ( Vengeance si War of the Damned) . Secventa cu pricina a aparut si-n trailer si exact in aceeasi forma si-n film.

Star Trek Into Darkness este un film realizat ca la carte, cautand sa fie atat pe placul fanilor seriei cat si pe placul celor ce vin sala pentru actori si pentru ca au fost atrasi de primul film sau de trailerul celui de al doilea si vor sa vada despre ce este vorba. Nu vor pleca dezamagiti, efectele speciale si intriga isi fac datoria, Cumberbatch are toate sansele sa primeasca nominalizarea la Best Villain la anul in cadrul premiilor MTV Movie Awards  iar tandemul Pine/Quinto are chimie pe ecran. Live long and prosper, stay tuned for the next episode.

Ce spune critica?

Star Trek Into Darkness se bucura de cronici bune. Un pariu castigat de J.J.Abrams. Pe IMDb are o nota de 8.4/10. Pe Rotten Tomatoes: 7.4/10 si o prospetime de 90%. Metacritic ofera 74/100.

Andrew Pulver, The Guardian:

People are unlikely to charge out of the cinema with quite the same level of glee as they did in 2009; but this is certainly an astute, exhilarating concoction.

Ian Freer, Empire:

In some sense, the title is misleading. Into Darkness is a blast, fun, funny, spectacular and exhilarating. The rule of great even-numbered Trek movies continues.

Todd McCarthy, The Hollywood Reporter:

After impressing well enough in his previous big screen directorial outings, Abrams works in a narrower, less imaginative mode here; there’s little sense of style, no grace notes or flights of imagination. One feels the dedication of a young musician at a recital determined not to make any mistakes, but there’s no hint of creative interpretation, personal feelings or the spreading of artistic wings.