Much Ado About Nothing (2012) – “Shakespeare knew how to throw a party”

Actori: Alexis Denisof, Amy Acker, Fran Kranz, Nathan Fillion, Clark Gregg

Regizor: Joss Whedon

Edge and Back: 7/10

“I had rather hear my dog bark at a crow than a man swear he loves me.” (Beatrice)

N-am ajuns la TIFF sa vad noua gaselnita marca Joss Whedon dar am reusit sa-mi fac damblaua pe final de an. “Much ado about nothing“, varianta noir 2012, se multumeste cu traditionala abordare din ultimii anii – modernizare si nu prea – si nu incearca sa te tina in fata ecranului. Daca stii povestea – sau macar te-ai uitat la varianta lui Branagh din 1993 – observi cateva schimbari in dinamica relatiei dintre Beatrice si  Benedick, te va amuza/incanta din punct de vedere estetic – cat de mult a facut Whedon cu o gasca de prieteni si un buget departe de productiile Marvel – dar revin la marea mea dezamagire din partea filmului, pur si simplu nu-mi ofera acel je ne sais quoi care m-ar atrage, atat in ceea ce priveste distributia si jocul actorilor. A meritat ? Cu jumatate de gura zic da dar era loc de mult mai bine mai ales cand te arunci intr-o astfel de abordare.

Ce avem noi aici?

Leonato – agent Coulson, I mean Clark Gregg – guvernator al Messinei isi revede bunul prieten, Don Pedro (Reed Diamond), intors dintr-o campanie victorioasa impotriva fratelui sau vitreg, Don John. Este insotit de ofiterii sai: Benedick (Alexis Denisof) si Claudio (Fran Kranz). Claudio se indragosteste de Hero (Jillian Morgese), fiica lui Leonato, in timp ce Benedick schimba replici taioase cu sora ei, Beatrice (Amy Acker). Bunul Leonato se gandeste ca daca tot isi marita o fiica, n-ar strica sa se joace de-a Cupidon si sa armonizeze relatia dintre B & B ( Benedick and Beatrice). Intre timp Don John are chef sa strice planurile guvernatorilor si se bazeaza pe aliatii sai, Conrade si Borachio.

Joss Whedon aflat intr-o vacanta binemeritata dupa filmarile la “Avengers” si-a adunat gasca pe prieteni si colaboratori, si timp de 12 zile a filmat la el acasa o adaptare chic and jazz dupa “Much ado”. Acum daca sunteti obisnuiti cu interpretarile britanice – “does your mother know you weareth her drapes?” (I couldn’t help myself) – o sa descoperiti ca Acker, Denisof, Gregg si surpriza pentru mine, Fillion, se descurca bine cu pentametrul iambic. Filmat intim si relaxat, pelicula ne introduce in atmosfera dar nu face nimic in plus pentru a ne retine interesul. Rezisti cat poti in functie de curiozitatea pentru proiectul de suflet al lui Whedon.

Amy Acker si Alexis Denisof au dinamica si chimie pe ecran. Povestea beneficiaza si de un mic twist oferit de Whedon la inceputul filmului, dar cu tot entuziasmul, cu toata atmosfera si tot cheful de munca ce se vede cu ochiul liber, “Much ado about nothing” nu reuseste sa te agate. Sa-ti dea palma aia peste ceafa si sa te faca sa ramai pironit in fata ecranului – chit ca stii povestea – si la final sa spui “mi-a placut”. Pacat pentru ca se vede ca-i un proiect muncit si care putea sa fie foarte atragator. E monoton de la inceput pana la sfarsit.

Mult zgomot pentru nimic ? Da si nu. Joss Whedon arata ca poti sa faci un film superb din punct de vedere vizual, jucat ca la carte in cateva zile, fara un buget de cateva milioane de dolari dar putea sa-i adauge ceva sare si piper pentru antren.