Carrie (2013) – “You will know her name”

Regie: Kimberly Peirce

Actori: Chloë Grace Moretz,Julianne Moore,Gabriella Wilde, Portia Doubleday

Edge and Back: 7/10

“There are other people out there like me who can do what I can do.” ( Carrie White)

Carrie, Brian De Palma, Stephen King si Sissy Spacek. Banuiesc ca nu trebuie sa ma lansez intr-un paragraf in care sa va dau detalii despre filmul-cult din 1976 la fel cum nu cred ca este nevoie sa intru intr-o descriere a unui roman ce merita citit in caz ca nu ati facut-o pana acum. Vorbim despre “Carrie”, varianta din 2013. Cu ce a venit nou? Merita sa mergem sa vedem acest film? Cu ce ramanem dupa vizionare?

Ce avem noi aici ?

Carrie White (Chloë Grace Moretz) este ostracizata la scoala. Este o ciudata, o neadaptata, ciuca batailor de joc din partea elevilor populari. Mama ei, Margaret (Julianne Moore) a omis sa-i spuna fiicei sale despre transformarile obisnuite prin care trece o adolescenta iar atunci cand tanara are prima menstruatie, colegele sale, Chris Hargensen (Portia Doubleday) si Sue Snell (Gabriella Wilde) considera ca este normal sa arunce cu tampoane si s-o umileasca. Chris este pedepsita si i se interzice sa participe la balul de absolvire iar Sue are remuscari si isi convinge iubitul, Tommy (Ansel Elgort) sa o invite pe Carrie la petrecere fara sa aiba habar de ce planurile de razbunare ale bunei sale prietene.

Kimberly Peirce a mers pe varianta unui film “cuminte”. Celebra scena din timpul balului nu se ridica la intensitatea celei din 1976 dar aici intram in diferentele intre interpretarile oferite de Spacek si Moretz. Spacek era ireala, cu ochii mari, sperioasa, sfioasa, tremurand din toate incheieturile pana cand se dezlantuire. Moretz este stangace in miscari, adopta o pozitie cocosata dar in ochii ei se citeste indarjirea, furia, atitudinea reminiscenta din seria Kick-Ass. Moretz joaca bine spre foarte bine alaturi de Julianne Moore si relaxat in prezenta lui Judy Greer care ofera atat momente de comic relief cat si o prezenta feminina puternica fara sa pice pe linia comicului inutil.

Portia Doubleday merge un pic prea departe in interpretarea sadicei Chris, rolul capatand accente de adolescenta cu tendinte sociopate. Nu vorbim de credibilitatea sentimentelor tinerei fata de Carrie cat de interpretarea over de top, inutila pentru a contura un personaj despre care stim din start ca este o rasfatata si fara sa ocolim cuvantul, o nesimtita. La polul opus se afla Gabriella Wilde. Intelegem ca Sue are remuscari si constiinta isi face simtita prezenta dar in locul tam-tam-ului cu prietenul de imprumut, fata putea foarte usor sa-si ceara scuze pentru umilintele indurate de Carrie.

Este la moda sa vorbim despre fenomenul abuzurilor comise de adolescenti. Bullying. Pentru ca este al naibii de amuzant sa-ti bati joc de un coleg care nu este popular, care este supraponderal, care este timid si nu se poate apara. Pentru ca adolescenta este varsta extremelor si tinerii sunt depresivi iar pentru unii este foarte usor sa scoti pe gura tampenii de tot soiul, sa le postezi pe retelele de socializare pentru ca este cool si sa ridici din umeri atunci cand citesti despre un pusti ca si-a luat viata din cauza tuturor abuzurilor indurate. Pentru ca viata nu-i usoara pentru multi si nu toti reusesc sa-si infrunte demonii.

Carrie este capabila sa miste obiectele din jurul ei cu puterea mintii. Telekinezie. Mama ei, Margaret considera ca la mijloc este lucrarea diavolului. In general avem o baza solida despre maniera in care sunt reprezentati in filme habotnicii. Julianne Moore nu exagereaza si jocul ei este credibil, intens, infricosator. O urasti dar vrei s-o intelegi. Scenele cele mai puternice din film nu sunt cele ale masacrului din liceu – probabil s-a dorit ca acea scena sa fie prezentata pe un ton moderat, tinand cont de numeroasele atacuri armate din scolile americane – ci momentele dintre mama si fiica. Carrie care incearca sa-si convinga mama s-o accepte si sa-i dea drumul in lume, s-o lase sa faca greseli, sa invete din ele. Pentru Margaret lumea este un loc al pierzaniei iar fiica ei, blestemata din nastere trebuie protejata cu orice pret. Peirce a dorit sa scoata in evidenta relatia mama-fiica. Moore si Moretz ofera totul pe ecran fata de apatia lui Wilde si exagerarile lui Doubleday.

“Carrie” merita sa fie vazut pentru jocul celor doua actrite iar pentru cei ce n-au vazut filmul original, varianta din 2013 este o versiune soft. Dintre numeroasele remake-uri facute dupa filme horror clasice, acesta se detaseaza prin distributie si profunzime.