[Cronica de la miezul noptii] Mission: Impossible – Rogue Nation/ Misiune: Imposibila. Natiunea secreta (2015)

distributia: Tom Cruise, Rebecca Ferguson, Jeremy Renner, Simon Pegg, Alec Baldwin, Sean Harris, Ving Rhames

regizor: Christopher McQuarrie

“Desperate times, desperate measures” – Ethan Hunt

Au trecut 19 ani si Tom Cruise este fidel francizei “Mission Impossible”. Cariera lui a cunoscut suisuri si coborasuri, momentan aflandu-se in faza de comeback iar Ethan Hunt este din ce in ce mai interesant. Cele mai bune achizitii pentru MI raman Jeremy Renner si Simon Pegg dar in “Rogue Nation” se incearca conturarea in linii grosolane a unui personaj negativ invaluit in mister – zau ca-mi bate spre “Spectre” – si cu apucaturi de Moriarty, mai mult in cheia Ritchie – sadly – si prea putin in nota Moffat – ce bine ar fi fost. Lupta dintre Solomon Lane si Ethan Hunt se doreste a fi de proportii epice dar nu multi pot lua nota de final din “Nessun Dorma” si sa ridice in picioare publicul.

Ce avem noi aici?

Tramontate, stelle!
All’alba vincerĂ²!

“Mission Impossible: Rogue Nation” are ca tema principala eliminarea Sindicatului – cine este familiar cu serialul isi va aduce aminte ca vorbim despre antagonistii canonici ai IMF si implicit ai lui Hunt, de unde si transformarea lui Solomon Lane intr-un agent renegat, fara mila dar care conduce o agentie de elita antrenata sa elimine spionii si guvernele care se opun doleantelor lor.

Orice personaj negativ este manat de o motivatie. Razbunarea, dorinta de a pune mana pe putere, dragostea pentru o femeie, ura fata de un prieten sau un membru al familiei. Explicatiile aruncate cu patos atat de Ilsa Faust (Rebecca Ferguson) cat si de Lane (Harris) sunt puerile in the big scheme of things. Orice spion care isi cunoaste cu adevarat meseria este constient ca este un om fara tara, fara prieteni, care trebuie sa se descurce solo si oricand poate s-o sfarseasca oribil. “Rogue Nation” reuseste sa construiasca si sa puna in miscare ceea ce primele trei filme n-au reusit. O atmosfera noir cu tematica precisa. Dincolo de orice gadget, un spion adevarat isi arata priceperea atunci cand are foarte putine resurse la dispozitie si se bazeaza pe ce ii poate piele – skills and wits.

Let’s meet Ilsa Faust. Scenaristii n-au tinut mortis sa fie subtili. Madam Faust e un fel de Irene Adler – ca tot suntem in cheie “Sherlock” – capabila sa tina piept unui asasin cat casa si sa nu para penibila. Un alt element care merita mentionat este faptul ca Ilsa este singurul personaj feminin in ultimele luni care isi da jos pantofii cu toc cui ca sa poata alerga – aviz lui Brice Dallas in Jurrasic World. De asemenea, o bila alba merge catre trioul regizor-scenaristi-Tom Cruise ca nu au dorit sa sustina o romanta fortata intre Ilsa si Ethan – cu toate ca atractia exista – si sa se concentreze pe misiune – eliminarea “Sindicatului” – si repunerea in functiune a IMF-ului.

Pleiada de actori care graviteaza in jurul lui Cruise nu sunt aterizati doar ca sa schimbe o vorba cu vedeta internationala. Jeremy Renner si Simon Pegg sunt cu siguranta cele doua achizitii fericite pentru franciza, capabili sa fie credibili in rol si sa nu devina prezente decorative menite sa ridice gradul de implicare pe ecran al actorului principal. Nici Alec Baldwin nu este cu nimic mai prejos, rolul de sef otarat il prinde de minune si atunci cand ii oferi si cateva scene in care face cate ceva iti creste inima in piept.

Last but not least, Tom Cruise. Nu va primi un premiu Oscar dar merita laudat. Cruise putea sa ceara orice rol. A fost in carti pentru Iron Man dar Cruise revine la prima iubire, Misiunea Imposibila. Matur, calit de ultimele peripetii, Ethan Hunt face un adevarat tur de forta pe ecran, jongland intre scenele intense, cele dramatice si momentele in care detensioneaza atmosfera. Misto-ul fin a la Tom Cruise ramane la piece de resistence de la Top Gun incoace. Din pacate, amenintarea also known as Lane nu este usor de inghitit. Trecutul sau aduce enorm cu cel al villainului din Skyfall, motivatia e subreda iar deznodamantul, desi inteligent, nu este un final demn de ultimele note din “Nessun Dorma”.

Efectele speciale merg intr-o directie standard, Tom Cruise insista si de aceasta data sa sfideze legile gravitiei si secventa de la inceputului filmului dem0nstreaza dedicarea actorului si priceperea echipei din spatele camerei de filmat. Cursele dintre motociclete si masini de pe strazile din Casablanca aduc foarte mult, din nou, cu “Skyfall”. Rivalul lui Hunt la box-office, pe linie de spionaj, ramana James Bond. De vazut daca “Spectre” va intrece la capitolul originalitate “Rogue Nation”.

Am tot mentionat “Nessun Dorma”. Aria din “Turandot” este utilizata in coloana sonora compusa de Joe Kraemer. Ca o paranteza, Luciano Pavarotti a readus in atentia publicului bucata muzicala in timpul campionatului de fotbal din 1990 cand a ridicat audienta in picioare. Au urmat cei trei tenori – Domingo, Carreras si Pavarotti – care si-au pus amprenta pe tema lui Puccini. Scena dintre Hunt si spionii Sindicatului din Opera din Viena este un exemplu de coregrafie si incorporare a versurilor atat in actiune cat si in tema centrala a filmului.

“Mission Impossible: Rogue Nation” incanta dar nu putem sa ramanem indiferenti la personajul negativ din carton si la asemanarile – teme, motivatie si personajele – cu alte francize.

Edge and Back: 8/10

Comments