[Review] The Hateful Eight (2015) – “You can check-out any time you like, But you can never leave!”

Distributia: Walton Goggins, Tim Roth, Samuel L. Jackson, Michael Madsen, Kurt Russell, Jennifer Jason Leigh

Regizor: Quentin Tarantino

Daisy Domergue: When you get to hell, John, tell them Daisy sent you…

Avertisment: Review-ul asta nu e recomandat celor slabi de inger si vaduviti de simtul umorului.

Finally, “The Hateful Eight” intra  oficial si legal in vietile cinefililor din Romania.

Stau sa ma intreb – la fel cum am facut si la “Creed” si banuiesc pentru tot setul servit de grupul Hive-CM8 pe torenti  – daca mai merita sa faci cronica filmului in Romania. Seriously. In Europa si America, cronicile sunt prezente in online de cateva saptamani bune iar buna traditie de a astepta filmele de Oscar devine un pariu cu propria constiinta. Devine si un act de rabdare, de inteles, obstacolele care priveaza Romania de lansari in aceeasi zi ca-n alte tari – depinde si de film, cateodata ne iese figura, alteori nu – dar si in 2016, ce e mai bun in sezonul festivalier Hollywoodian apare tarziu/greu. Bine ca apare.

Revenind la Tarantino, “The Hateful  Eight” se prezinta in toata splendoarea de trei ore, structurat in sase acte. Da, ca o piesa de teatru.

De Craciun, BBC a lansat mini-seria “And then there were none”, adaptare dupa romanul Agathei Christie, “Zece negrii mititei”. Daca ma intrebati in secunda asta ce aleg intre cele doua productii, ma pronunt fara sovaila pentru versiunea britanica. Tarantino din pacate se relaxeaza intr-un registru utilizat cu nonsealanta si in alte filme. Dialoguri flegmatice, debit verbal cat cuprinde, sange, intorsaturi de situatii, momente socante si un deznodamant tragico-comic, in functie de nevoile scenariului – tot ma intreb daca in “Kill Bill 3”, daca va exista, The Bride va fi ucisa in primele minute de odrasla Vernitei Green, pentru ca asa-i place lui Quentin.

“The Hateful Eight” dureaza trei ore, daca aceste trei ore erau pline de evenimente pertinente si detalii interesante, versiunea teathrical cut n-avea nicio problema, cu usurinta Tarantino putea sa scoata cel putin o ora la montaj din secventele dintre Ruth si Daisy in drum spre Wyoming, just to name one. L’enfant terrible a facut totul asa cum ii place lui. Ce vedem noi e director’s cut, varianta pentru marele ecran, fara sa mai fie nevoie sa asteptam editia pe DVD dar de amorul artei, filmul mergea intr-un ritm alert undeva la 120-130 de minute maxim.

Am tot auzit in blogosfera asemuiri intre “Hanul Ancuitei” si “Odiosi”. Good one guys ! Eu raman cu “Zece negrii mititei”. Cum mai nou se poarta – tot de amorul artei dar pe stil Social Media – sa te dai de ceasul mortii cum ca filmul e prost si actorul principal nu merita sa ia Oscarul. To each his/her own. In orice caz e amuzant sa urmaresti bataliile in culise pentru un like, un share si cresterea traficului pe blog, in functie de temele populare ale momentului. Banuiesc ca in multe cazuri, parerile personale se confunda cu simpatiile fata de terte parti iar onestitatea se pierde daca nu iese cu o viralizare. Freedom of speech naste monstrii iar in online sunt destui wannabe Zmei si Gheonoaie

Dupa cum ziceam, Tarantino ramane fidel obsesiilor personale. De la constructia pe acte a scenariului, la personajele slobode la gura, sange in valuri si sarcasm cat cuprinde. Daca pe la UNATC s-ar studia cu drag tehnica scrierii unui scenariu, la capitolul dialoguri Tarantino ar fi un must-study, macar asa sa scapam de limbajul de lemn. Si la Tarantino avem fixul cu mancarea aka tocanita dar nu ti se apleaca asa cum sta treaba cu ciorbitele din productiile neaose.

Un aspect comic-sarcastic il reprezinta Daisy. Jennifer Jason Leigh este superba in rolul odisoasei Daisy, merita un Oscar cum merit si eu un interviu in exclusivitate cu Aidan Turner, ramane de vazut daca-l ia, dar rasuflu usurata ca Jennifer Lawrence n-a aterizat in aceasta productie, nu de alta dar s-ar fi potrivit ca nuca-n perete.

Atata “feminism” cu dosul palmei, pistolului si dinti sparti n-am mai vazut de la Kyra Kiralina incoace dar Tarantino stie sa cum sa ofere veridicitate unei scene – cot la cot cu actorii. Aviz “amatorilor” conationali.

Muzica lui Ennio Morricone tocmai a castigat un Glob de Aur – ca tot vorbim saptamana asta cat the useless sunt aceste premii – si era de asteptat, inca o bila alba pentru to ansamblu cinematografico-artistic al filmului. Cu toate ca nu se abate nicio secunda de la retetarul clasic.

Quentin nu dezamageste dar nu gasesc nici acel twinkle of madness si originality ca-n vremurile de mult apuse. Hai cu urmatorul film, mon cher ! Se aude c-ar fi vorba de un horror.

Edge and Back : 7,5/10

Comments