“Ricki and the Flash” & “Danny Collins” – Maturizarea artistului la batranete

Meryl Streep si Al Pacino au revenit anul acesta in filme cu si despre artisti trecuti de prima tinerete, care incearca sa-si regaseasca locul alaturi de familia pusa pe locul doi.

Firul comun il reprezinta incercarea unor fiinte rupte de realitate sa-si croiasca un drum in viata. Ii vedem drept adultii ramasi la stadiul de adolescenti. Oricum ai incerca sa le explici, ei isi pastreaza fixatiile din tinerete. De la haine, la toanele de vedeta cu toate ca celebritatea a apus de ceva timp pentru ei.  Isi fac veacul colindand cluburile si cantand pentru iubitorii de golden oldies. Fanele voluptoase de odinioara sunt acum mame sau bunici respectabile. Hiturile lor nu mai sunt la moda, stilul lor nu vinde iar daca e nevoie, vor prelua in repertoriul lor un cover dupa Lady Gaga si Pink, doar, doar sa fie satisfacut publicul.

Ricki si Danny au ales sa nu-si asume responsabilitatile si sa traiasca viata de vedeta intr-un balon de sapun, fara sa tina cont de faptul ca lumea nu sta in loc. Totul graviteaza in jurul lor pana in clipa in care realitatea, satula sa-i vada pierduti in timp si spatiu le da o palma peste ceafa. Ca vine sub forma unui copil despre care nu stiau sau o fiica instrainata, viata lor este bulversata si atunci realizeaza, in ceasul al 11-lea ca e cazul sa faca ceva cat mai au timp la dispozitie.

In general, publicul adora filmului in care personajul principal are parte de un comeback. Suferind, rapus de boli, parasit, aflat in pragul depresiei, atata timp cat are sansa sa-si revina si sa-si reface viata totul merge ca uns. Adoram povestile cu happy-end oricat de cinici am dori sa fim priviti de cei din jurul nostru. Daca scenariul atinge un punct sensibil al existentei noastre imediat rezonam. Ne miram de ce « Hello »-ul lui Adela a prins instantaneu? Suferim cot la cot cu artistii pentru si noi am fost candva intr-o situatie/stare asemanatoare. Ne bucuram atunci cand descoperim ca nu suntem singuri.

“But I still haven’t found what I’m looking for…” cum zic cei de la U2. Ricki face un cover al acestei melodii si in clipa aia, alaturi de ea avem imaginea completa a tinerei pierdute in corpul femeii mature care incearca sa gaseasca acel ceva care s-o implineasca.

“I have run, I have crawled
I have scaled these city walls
These city walls
Only to be with you”

La fel si Danny, atunci cand incearca sa compuna un hit care sa-l relanseze, citind cuvintele lui John Lennon asternute intr-o scrisoare, realizeaza ca e timpul sa-si schimbe viata.

Poate cel mai infricosator moment din viata fiecaruia dintre noi este sa accepte sa se maturizeze. Sa spui adio blugilor rupti si tricourilor cu inscrisuri si desene. Sa te gandesti la o cariera si la familie. Sa nu mai visezi la cai verzi pe pereti. Sa te pierzi intr-o conformitate de care odinioara radeai. Si atunci ajungi in punctul in care te intrebi ce ai realizat. Ce ai obtinut pentru cate sacrificii ai facut?